Gospodăria ţărănească tradiţională din Mogoşani era îngrădită cu garduri confecţionate din şipcă (ulucă) de lemn bătută pe laţi (plazurile erau montate pe bulumaci confecţionaţi de asemenea din lemn), precum şi din nuiele împletite orizontal împrejurul unor ţăruşi, delimitând proprietăţile faţă de drum, cât şi faţă de vecini.
In faţa caselor, aşezate cu ieşire la drum sau uliţă, se afla bătătura, iar în curtea interioară se aflau următoarele anexe gospodăreşti: ţarcul de animale coteţele de porci sau păsări, confecţionate din cărămidă sau scânduri, magazia de cereale - în care se găseau hambarele, folosite la depozitarea porumbului, grâului sau derivatelor din acestea (faina, mălaiul).
De regulă, peste aceste magazii, supraetajat, se afla montat un pătul, în care se păstrau porumbul ştiuleţi sau alte furaje necesare hrănirii animalelor din gospodărie; grajdul de animale era confecţionat din cărămidă arsă sau zidit cu pământ peste structura de laţi, iar deasupra acestuia se afla fanarul, folosit pentru depozitarea pe timp de iarnă a forajelor pentru animale (trifoi, lucerna, fan); magazie pentru păstrarea unor obiecte şi scule gospodăreşti (târne, bote, butoaie, hârleţe, joagăre, coase etc.),în curte se afla şi grădină de zarzavat, unde se cultivau legumele necesare gospodăriei.
Fiecare gospodărie de ţăran mijlocaş avea în bătătura sa un cuptor -vatră pentru coacerea pâinii, confecţionat din cărămidă arsă şi sleită (zidită) cu pământ (lut); stiva de lemne pentru iarnă, aşezate sub polată şi stivuite; pivniţa (sub casă sau lângă casă) pentru păstrarea alimentelor pe timpul iernii (butoaie cu varză, murături, morcovi etc.).
Cartofii se îngropau în boşca săpată în pământ, acoperită cu coceni de porumb sau paie, pentru a fi ferită de îngheţul iernii, lăsându-se doar o gură de acces, prin care se scoteau atâţia cartofi cât era necesar în ziua respectivă.
In funcţie de „meşteşugul ţăranului", adică de priceperea sa în practicarea unor meserii tradiţionale cerute de nevoile de zi cu zi sau ale comunităţii locale, în curte se mai aflau acareturi şi scule necesare practicării unor meşteşuguri precum; potcovitul, dărăcitul, cismăritul, urzitul ţesăturilor, cojocărie, fierărie etc.
Caii de tracţiune erau ţinuţi pe timpul iernii în coşar.In gospodăriile ţăranilor din zona noastră lemnul era cel mai folosit material, atât ca material de construcţii, cât şi pentru confecţionarea inventarului agricol, a uneltelor şi obiectelor casnice, mobilierului, porţilor şi împrejmuirii locuinţei.
Fântâna pentru aprovizionarea cu apă era cu ciutură, având cumpănă sau roată, se afla la răscruce de uliţe sau între gospodării, pentru a se servi de aceasta cât mai mulţi locuitori, precum şi la marginea satului, spre islazul comunal, pentru a se adăpa vitele sau, în unele cazuri, în câmp.
Casa de locuit era confecţionată de regulă din cărămidă arsă (a ţăranilor mijlocaşi şi a celor cu stare materială bună), zidită cu mortar de var, iar cei mai săraci aveau case construite din pământ, cu structură de rezistenţă din bulumaci de lemn şi laţi, zidite apoi cu lut în interior şi exterior. Podeaua caselor era din duşumea de lenui sau din pământ sleit (argilă modelată cu mâna pe tot cuprinsul camerelor, peste aceasta fiind apoi aşezate preşuri ţesute sau rogojini din papură.
Acoperişul caselor ţărăneşti era din ţiglă arsă, iar ţăranii mai puţin avuţi aveau casele acoperite cu paie. întrucât mocanii (ţăranii din zona muntoasă de nord a judeţului şi din judeţele învecinate) tranzitau cu căruţele zona pentru a cumpăra cereale, au apărut, izolat, şi case acoperite cu şiţă adusă de mocani şi montată vara, în schimbul cerealelor.
Unele case, după modelul celor de la munte, aveau în partea din faţă prispă.Intrarea în casă se făcea de pe prispă, în tindă, aşezată între două camere de locuit, spre stânga şi spre dreaptă faţă de sensul intrării, cu menţiunea că cea situată spre drum se munea odaie şi cuprindea ţesăturile şi mobilierul cel mai bmi din gospodărie, inclusiv zestrea fetelor nemăritate.
Mobilierul locuinţei era simplu: pat de lemn acoperit cu cuvertură de lână cusută în războiul de ţesut, perne umplute cu fulgi de raţă, masă rotundă joasă, cu scaune pitice în trei picioare (numite şi rudăreşti), dulapul de vase unde erau aşezate lingurile de lemn şi străchinile de lut, ladă de zestre cu ornamente şi sculpturi, oglindă cu ramă de lemn, icoană cu candelă, aşezată spre răsărit, deasupra căreia era aşezat cel mai frumos ştergar (de regulă din borangic înflorat).
Decorarea casei era identică în toată comuna.Pentru încălzit pe timp de iarnă, fiecare cameră avea sobă din cărămidă cu horn iar unele aveau şi plită de fontă pe care se prepara hrana. In tinda casei mai erau aşezate blidare cu străchini şi ulcioare, ţestul pentru prepararea pâinii, copaie pentru spălare (lăut), căpisteri etc.
Odaia familiei tinere era mobilată cu zestrea fetei, cu care venea în casa socrilor.Animalele de tracţiune (caii şi boii) nu lipseau din gospodăriile ţăranilor avuţi sau mijlocaşi, fiind folosite la munca câmpului (arat, semănat, prăşit etc.) precum şi pentru si la transportul recoltei din câmp spre casă sau pentru deplasarea la bâlciurile şi târgurile din zonă, unde se practica trocul (schimbul de produse), sau pentru a vinde cereale mocanilor din zona de deal, animale etc.
Ca animale domestice ţăranii din zona noastră deţineau vaci, oi, capre, păsări (raţe, găini, curci, gâşte).
Uneltele agricole precum plugul (tractat de un cal sau doi), grapa, rariţa îşi aveau un loc distinct în gospodăria ţăranului şi uşurau mult munca de la câmp, pe lotul sau pe moşiile boierilor locali.Anumite lucrări agricole se efectuau şi manual:
Porumbul era semănat cu panii sau folosind călcâiul piciorului;
Grâul se semăna din poală, cu mâna (seminţele erau luate din şorţ cu mâna) şi, cu o mişcare circulară, erau aruncate pe cât posibil uniform, pe pământul reavăn. După aceasta semănătorul înainta un pas şi repeta operaţiunea.
Cerealele erau recoltate prin tăiere cu secera, după care erau legate în snopi şi bănite cu paiul pentru desprinderea boabelor din spicele de grâu, operaţiune urmată de vânturare (atunci când bătea vântul, folosind o baniţă, cerealele erau aruncate în sus, vântul luând pleava, iar jos pe pături rămânea numai grâul sau orzul curat, bun pentru a fi măcinat la moară.
Măcinarea grâului şi transformarea în f&ină (porumbul prin măcinare ducea la obţinerea mălaiului) se făcea la morile locale (aparţinând boierilor sau arendaşilor locali), mori ce erau acţionate hidraulic (pe apă) sau mecanic, folosind carburanţi.
Plata operaţiunii de măcinare se facea fie în bani, fie lăsând uium, adică anumită cantitate de faină sau mălai, cât să acopere plata măcinişului
Pentru ulei existau în zona noastră, prese în care erau stoarse şi centrifugate seminţele de floarea soarelui, rezultând un ulei gros, folosit la bucătărie. Şi în zilele noastre se mai întâlnesc astfel de prese în comune din judeţul Vaslui şi Iaşi .
In comuna noastră, s-a cultivat începând cu anul 1810 tutunul, pe care boierii locali îl vindeau la export, obţinând venituri importante. Pentm aceasta, ţăranii obţineau prin semănarea seminţelor în răsadniţe, material săditor, pe care-l replantau pe câmp. La maturitate, frunzele erau înşirate pe aţă şi uscate la soare, după care erau făcute pachet(păpuşă) şi livrate.
O altă îndeletnicire era creşterea viermilor de mătase (începând cu anul 1850) ce se hrăneau cu frunză de dud, iar după ce se închideau în gogoaşă, se livrau (comuna vecină Mătăsaru şi-a dobândit numele de la această ocupaţie a locuitorilor de ce erau „mătăsari", adică crescători de viermi de mătase).
în timp, ţăranii au învăţat să obţină ţesături din gogoşile viermilor de mătase, firul fin de borangic fiind folosit la ţesutul unor ştergare alese, de o mare frumuseţe.
Culturile de in şi de cânepă asigurau obţinerea unor fire folosite la urzit, la ţeserea unor trâmbe de pânză (suluri), macaturi, pături, preşuri, prelate, sfoară etc.
S-a găsit în documentele vechi modul de prelucrare a cânepei, ce urmează a fi descris în cele ce urmează, în speranţa că va trezi interesul dvs.
„Când cânepa era crescută şi avea o culoare verde-albicioasă, se începea recoltatul prin smulgere, apoi se lega în snopi subţiri aşezaţi în clăi. Se lua fiecare claie şi se bătea de pământ până ce cădeau toate frunzele uscate, după care se legau câte 10 clăi şi se duceau cu căruţa la pârâu. Acolo se ţineau în apă cca. două săptămâni, până se înmuiau bine şi cotorul nu se mai rupea, după care se da drumul la apă murdară şi se spălau clăile cu apă limpede. După ce clăile erau duse acasă, se puneau pe garduri la uscat. După uscare, cotoarele se bateau cu meliţa (nişte scânduri aşezate pe lat, ce erau lovite de sus prin zona de mijloc, cu o alta, strivind fibra), până ce rămâneau doar fire subţiriFirele rămase se puneau din nou pe o sfoară la uscat, după care se sortau în trei categorii:
1) din firele cele mai fine se făcea pânză pentru cămăşi, feţe de masă şi prosoape (prin ţesere la război);
2) din firele mai groase se faceau saltele şi cearceafuri;
3) din firele cele mai gr oase se făceau saci pentru cereale şi prelate (pe care se vânturau cerealele, după baterea spicelor cu parul).
Din 20 de fuse toarse cu mâna, se prelucra prin rişchitor o legătură (rişchitor = un băţ care avea într-un capăt crăcane, iar în celălalt capăt o scândură de lemn, fixat pe axul central, în forma literei T).
Legăturile de in sau cânepă se opăreau cu un amestec de leşie şi cenuşă, până deveneau moi. Apoi se spălau din nou la pârâu şi se puneau la uscat, după care se făceau moşoaiele pentru suveica de tesut."
