In luna septembrie 1955, o maşină aducea în satul Păneşti pe învăţătorii Dumitru şi Nina Tihohod, împreună cu fiul lor Nistor, de numai 6 ani. Erau refugiaţi basarabeni şi ţara mamă, România, în care optaseră să trăiască după cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., le oferise posturi în judeţele Timiş şi Vâlcea. Plecaseră de acolo, pe motiv că aveau rude refugiate ca şi ei, în Bucureşti, dorind să fie în apropierea lor. Au fost repartizaţi la şcoala Păneşti, şcoală care nu avea construcţie proprie. Pentru început, bucurându-se că şcoala prevedea post de învăţător atât pentru el, cât şi pentru soţia sa, a acceptat. La început, cursurile le-au ţinut într-o fostă cârciumă, cu acordul proprietarei, Dragomir Ioana. Sătenii şi-au luat angajamentul faţă de învăţător că îl vor sprijini să ridice o şcoală nouă în sat.
Astfel, învăţătorul Tihohod, după orele de cursuri se implica în construirea şcolii, alături de săteni, fiind un fel de diriginte de şantier. Meşterul Ion Strechianu din Mătăsaru, deşi invalid, fără o mână, s-a alăturat bunelor intenţii ale învăţătorului, contribuind ca nimeni altul la construirea şcolii. învăţătorul a umblat peste tot, rugându- se să fie ajutat cu materiale de construcţie (de la Piteşti şi Curtea de Argeş a adus cherestea, de la Fieni ciment). Visul său a devenit realitate, şcoala construită având două săli de clasă şi cancelarie, învăţătoarea Nina Tihohod, astăzi trecută de 90 de ani, locuieşte în Bucureşti şi îşi aminteşte cu drag şi emoţie de şcoala construită, de elevii, în marea majoritate ţigani, pe care i-a alfabetizat şi care o numeau „învăţătoreasa". Ţiganii veneau la şcoală îndemnaţi de către învăţători, dorind să înveţe carte pentru a putea obţine permise de conducere, sperând încă de atunci să-şi cumpere maşini. De fapt acest vis s-a şi realizat, mulţi dintre ei au astăzi maşini şi permise de conducere, iar unii dintre ei îşi administrează propria afacere. La această şcoală frumoasă şi cu flori la ferestre, învăţătorii Tihohod organizau cercuri pedagogice cu cadre didactice de la alte şcoli, făceau repetiţii la cor, organizau frumoase serbări şcolare. Aceşti oameni destoinici, buni români şi pedagogi de excepţie, s-au integrat în comunitatea locală, mai precis s-au pus în slujba ei. Au lucrat aici până la pensionare, aproape 30 de ani. Pentru meritele lor în alfabetizarea şi instruirea copiilor din Păneşti, astăzi trebuie sa ne înclinăm cu respect şi consideraţie. învăţătorii, profesorii şi preoţii basarabeni care după cedarea Basarabiei au optat sa trăiască în „ţara mamă" au fost întotdeauna valoroşi şi adânc implicaţi în viaţa comunităţii.Sunt multi enoriasi care la fiecare slujba aminteste ca numele invatatorului sa fie pomenit.Astăzi doar doamna Nina Tihohod mai trăieşte, în Bucureşti, cu suave amintiri despre Mogoşani şi şcoala Păneşti.
Dumnezeu sa-l ierte pe învăţătorul Tihohod !

iesire